Ultra coelos

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

Iar mai mult tarandu-se si tinandu-se de marmore decat umbland, Thalassa, pe care pierderea sangelui il slabise, iesi din sanctuar, lasand inauntru, pe veci inghetata, mica faptura care fusese Caliope.

Iesi din sanctuar, dar se afla sub un urias vartej al cerurilor care se repezi asupra-i. inaltul perele al insulei se puse si el in miscare, iar soarele, desi in puterea mersului sau, se apuca sa sovaiasca - schiopata la dreapta si la stanga - si se duse dintr-o parte in alta, ca un om beat.

si tot ce se vedea - culoarea si forma, apropierea si departarea, apa si cerul, stancile ce scoteau din valuri trupuri ca de caini de piatra cu care pazeau insula - paru ca-si da mana sa se miste cu iuteala, sa-i rasuceasca vazul intr-un vartej si sa-i tulbure mintea.

Ochii, ce i se inecau in lumina, erau si ei numai lumina si puterea lor de vedere se ascutea, sau scadea, dupa vointa lui. Tot asa i se intampla cu auzul si cu toate celelalte simturi. Aci vedea si auzea prea mult, aci nu vedea si nu auzea deloc. in el se indeplinea o prefacere nepomenita, pe care i-o aducea slabiciunea in care era aruncat prin necontenita pierdere a sangelui.

Priap, care isi simtea moartea apropiata, se silea zadarnic sa opreasca rosia curgere prin strangerea pe care o indeplinea asupra vinelor.

Marile ameteli ce luasera pe Thalassa in apele lor n-aveau sa-l mai paraseasca si, purtandu-l incoa si incolo, abia ii mai lasau putinta sa-si pastreze indrumarea corpului spre mare si a sufletului spre cer.

si orice miscare a lui era ca o mareata izbanda pe care o castiga impotriva nemerniciei si slabiciunii trupesti si ca o uriasa treapta pe care o urca spre soare si ce-l apropia de Dumnezeu.

Dar gandul ce-l sprijinea mai cu seama si ce-i indoia puterea era in afara de ajungerea lui la soare, care-l chema intr-insul, naruindu-i dimprejurul sufletului peretii omenestei temniti, simtirea ca-si indeplinise datoria in masura cel putin cu launtricele lui indemnuri.

Neaparat ca Thalassa stia ca se facuse, cu de la sine putere, judecatorul cel deasupra tuturor si palosul ce nu iarta, dar, in schimb, moarta pentru veci zacea bestia cea rea si pentru intaia oara, poate, se infaptuia minunea ca sufletul de indaratnicie si de vesnica impotrivire cum este simtirea de tagaduire si de respingere a tot ce este avant si cer sa primeasca - cu insasi a lui voie - a se nimici in altul.

Dar sa nu fi fost asa si fapta lui sa fi fost cea mai cumplita cruzime - o smintenie neasemanata chiar - a lui era oare vina si era el raspunzator de firestile lui porniri si despre ce fusese de mai nainte hotarat ca sufletul si mintea lui sa fie? Dumnezeu singur ar sti sa dea intrebarilor de acest fel dreptele raspunsuri. Un lucru era insa adevarat: ca legile firii, ce-l zidisera asa cum era, n-aveau sa dea socoteala nimanui despre ce urmarisera ele.

Fara doar si poate ca omeneasca dreptate - daca ar fi chemata sa-l judece - l-ar osandi si l-ar infiera, cu toate ca temeiurile ei sunt omenesti si ca, in fata a ce este dumnezeiesc, ea ar trebui sa se plece.

Cat despre el, daca avea sa se mustre pentru ceva, era, poate, pentru faptul ca storsese prea cu graba de snaga alcatuirea trupeasca cu care fusese daruit prin nastere si ca, prin urmare, o manase prea cu graba catre prapadirea ei. schimband-o, inainte de vreme, intr-o zdreanta.

Unde insa era oare, si in aceasta privinta, raul? Iar daca era vreunul, cine, afara de el, care era stapanul acestei alcatuiri, avea dreptul sa pedepseasca?

in sfarsit - si nu incapea indoiala pentru judecata lui ca asa este - viata lui, care dupa parerea unora se va napusti cu o prea ingrozitoare pravalire peste vadul ei, se incheia oare inainte de timp?

Nu cunoscuse el betiile si amaraciunile toate si aceasta nu insemna ca se desparte de lume impovarat de ani?

si, de asemenea, nu se aplecase el peste cele mai incremenitoare abisuri si nu urcase cele mai semete culmi? Pe amandoua fapturile lui - pe cea dumnezeiasca si pe cea pamanteasca - nu si le traise el, in intregime -dupa cum era si dator sa le traiasca?

Simtiri cam de felul acestora, pe care el n-ar fi stiut sa le talmaceasca prin cuvinte, aci il zbuciumau, aci il leganau intre valurile visului si ale cugetarii dandu-i sa inteleaga ca a sfarsit si cu binele, si cu raul.

si cu cat vultorile cerului se faceau mai ametitoare, cu atat ii crestea crezul ca n-a calcat intru nimic vointa celui care stie si poate tot, ci, dimpotriva, ca Dumnezeu l-a ales pe el tocmai in scopul spre care a fost dus.

Dar, pe langa astea, si oricat de mare ar fi omeneasca ingamfare atunci cand statorniceste ce este raul si ce este binele, ce este viciul si ce este virtutea, ce este firesc si ce nu este, judecata ei se margineste la cateva vorbe late -praf de aur pe care si-l asvarl oamenii intre dansii, sau ardei rosu pisat, pe care si-l baga in ochi unii altora.

El, Thalassa, mergea spre lumea ce n-are asemanare cu cea de care sta gata sa se desparta, si numai cu adevaruri si cu lumina din acea lume isi umplea sufletul, cu toate ca, cu corpul, se afla inca pe tarm si langa valurile in care intra peste putin, fara sa stie ce face.

Marea, ce-l lua in stapanire, lungea spre pantecul lui gol, spre mijlocul lui si pieptul lui de aur minunata mangaiere a unor degete inelate cu giuvaiere stralucitoare, si ochii lui - smaralde limpezi - ce-l purtau prin adancimi mereu mai inalte, il ameteau cu vartejuri de ceruri ce erau suflete si cu vartejuri de suflete ce erau ceruri.

Priap, pe trei sferturi in amortire, abia mai da semne de viata.

Dar, cu grija si cu bunatate, marea culca domol pe Thalassa pe sanul ei, il infasura cu valuri moi si calde si fiindca picioarele lui ii cautau in zadar fundul, ea il tara blajin spre larg si ii turna pe gura, din verdele ei potir de matostat, prea marea bunatate si prea marea amaraciune a pelinului uitarii...

Molatice, valurile ce-l purtau trecandu-si-l unele altora il apropiau de nalucitoarele straluciri ale clipelor din urma - de acea poarta prin a carei stramtoare ce strabate cu atata anevointa si ce e asa larg deschisa asupra veciniciei.

in urma lui, insula se ducea ca luata de apa. Stancile ei - mincinoase ca tot ce nu mai este vazut de aproape - ardeau in flacari, scanteiau intocmai ca niste castele din vise, se impodobeau cu creneluri de aur si turnuri de topaz, in care se deschideau ferestre de chrizolit si usi si porti de argint.

Brocart cusut cu fir si inflorit cu diamante, catifea de pe ale carei rostogoliri se desirau perle, asa era marea. si fiece val, infasurandu-se si desfasurandu-se cu un ritm al lui, era un cantec.

Cerurile, ce reincepeau sa se napusteasca asupra lui, se coborau de toate partile peste el. Dar soarele, al carui fiu era, urma sa-l tie in fata apei, voia sa mai dea timp sufletului sau sa se lepede de tot ce ramasese pamantesc in el, pentru ca sa nu duca in viata de apoi vreo cat de mica urma din cea de aici...

Dumnezeiasca si omeneasca, milostenia valurilor il purta pe brate de matase, il dezmierda cu doiniri si-l legana cu dragostea cu care mamele isi alinta pruncii cand vor sa-i adoarma sau sa le vatuiasca suferintele. si, incet-incet, ochii lui deschisi pe cer se inecau in vinul nemurirei si sufletul lui, dezbracand prezentul in viitor, dezbraca pe om in arheu.

Dar peste valuri, aripile de lebede se inmulteau si, sub vartejurile de ceruri ce alergau unele dupa altele, aceste aripi il ajunsera, il inconjurara si se aruncara peste el, batandu-se, care mai de care, sa-l stranga mai intai in brate...

Ramasa in urma, si micsorandu-se in departare, insula il chema acum sa se intoarca cu toate vocile ei - cu ale vantului si cu ale apei - il striga pe nume, muindu-si suspinele in plansete si incarcand cu amintiri scanteierile farului si ale stancilor, i le rasfrangea in ochi - se silea sa-i umple sufletul cu ele.

Dar Thalassa, desi auzea si vedea tot si cu toate ca-si amintea de orice, se lasa sa fie dus de lebede mai departe si se apropia neincetat mai mult de ceruri neincetat mai ametitoare.

Iar in acest chip se adeverea legea ca nimic din ce pleaca nu se inapoiaza, ca tot ce este e o spirala urcatoare, ca viata este un rau ce se varsa in moarte, ca moartea nu e decat o viata ce se arunca in ceruri si ca cerurile, ele insele, cazand in nemarginire, sunt vecinicia ei...

Cu toate aceste, si spre a da, poate, frumusetii unei asemenea morti desavarsirea ce-i lipsea, o minune se indeplinea sub stancile insulei si fiinte tesute ca din raze - naiade si nimfe, driade sau fauni si silvani - o cuprindeau ca intr-o hora. Saltarete si usoare, ele ii detera astfel ocol, si, reinviind timpurile mitice, proslavira cu cantece de bucurie pe cel care, ducandu-se in moarte, avusese vitejia sa-si traiasca firea in toata deplinatatea ei; pe cel care se ridicase deasupra prejudecatilor si care scosese, numai din sufletul sau, timpul si locul; care silise tarana schimbata in carne sa-i dea, ca placere, tot ce i se putea stoarce si care, in sfarsit, omorase pe Caliope - nu pe femeie, ci pe vecinica impotrivire si ispita - pe cea prin care mor mai toti barbatii - pe bestia din care iadul si-a facut unealta din ziua de cand Dumnezeu a scos-o din coastele lui Adam...

Dar, in depanarea marii, pe locul unde aripile de lebede se batusera pe Thalassa, orice urme de lupta se stersesera si peste ape nu mai ramasese decat o uriasa balta de soare...

insa o zguduitoare miscare de cutremur, ce trecu pe neasteptate pe sub mare, o tulbura din nou si, dupa ce o ridica in valuri inalte, se duse sa izbeasca insula in coasta, s-o zguduie din temelii si sa surpe dintre stanci un naprasnic stei de piatra, pe care, rostogolindu-l peste intrarea sanctuarului, o pecetlui cu el de veci.

Iar marea isi relua linistea.

Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur

Aceasta pagina a fost accesata de 1711 ori.

Ultra coelos

Ultra coelos

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera