Noaptea de noiembrie

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

Domnului V.A.Ureche, autorul inchina ca dovada de admiratiune pentru ilustrul autor al Vornicului Busuoic si al altor scrieri de inalta valoare literara.

To die is landing on some silent shore
Where billows never beat, not tempests roar.
(Garth)

Deunazi catre ziua visasem ca murisem
Zaceam sub crini si roze, suflare nu aveam,
Si muma, frati, prieteni, si toti pe cati iubisem,
Cuprinsi de-o jale-adanca plangandu-ma-i vedeam.
Intrau in curte cioclii cu fata uscativa;
Calari intrau in treapat si doi sau trei ostasi;
Veneau la ur ma popii, ca buturii de grasi,
Cu pantece rotunde umflate de coliva.
In albe sovonite sub flori de lamaite,
Vin fete-nchiriate sa-mi tina de panglici;
Apoi o-ntreaga ciurda de-orbeti si de lelite
Pomana cand se face, se afla si calici!
Dar muzica e gata si popii s-afla gata,
Si toti vor sa ma duca mai iute langa tata
Ce doar me-n uniforma, gatit ca pentr u bal,
Alaturea cu spada de-ostas si general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, ma rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-alta parte, turnatu-s-au mai multe,
Si pare c-o sa fie si lume sa le-asculte
"Sarmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca raza, ca scanteie, ca vis, - et caetera -.
O moarte nendurata a vrut a-l secera
Si muzele vor plange, ramase-n vaduvire."
Parada, cum se vede, e bine intocmita
Am popi, jandarmi si fete, iar poarta e cernita,
Spre gloria-mi cea mare, de sus si pana jos,
Si nu-mi lipsesc discursuri s-anunturi prin gazete
Iar moartea-mi o sa faca chiar cioclii sa se-mbete,
Spre-a viei propasire s-al carciumii folos.
Sunt multi ce zic ca moartea e lege foarte cruda,
Eu insa, milostiva, as crede s-o numim:
In contul ei atatia traiesc fara de truda
Si ce s-ar face popii de-ar fi sa nu murim?
Dar doctorii? Dar cioclii? Dar inima dusmana?
Dar cei cati ne mananca cu pofta din pomana?
Femeia ce ne scalda? Dricarul si trocarul?
Dar multi pe care-n seama aproape ca nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbraca jiletce si nadragi?
Dar baba cu tamaia? Gropar ul? Colivarul?
Dar Raiul, si chiar Iadul, cazand in faliment
Si depunand bilantul din lipsa de-aliment?
Dar faptul ca dadaca, chemata sa ne creasca,
Zadarnic cu strigoii ar vrea sa ne-ngrozeasca?
Dar cate si mai cate pe care le-am uitat

Venind sa ne deschida al mortilor palat?

Cosciugul meu in fine e dat in jos pe scara
O muzica-l primeste cu jalnica-i fanfara;
In ur ma-i se aude suspinul nabusit
Al scumpelor fiinte ce-n lume m-au iubit.
In negru, si in lacrimi, prietenii-mi s-arata,
Iar muma-mea-ntre dansii apare lesinata,
Pe cand por neste dricul s-al lui intreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandar mi napoi.
Si ce? E cu putinta? Parada si onoare
Pe cand aveam speranta sa mor intr-un spital?
Si ce? Se plange inca acela care moare
Si nu mai este viata un comic carnaval?
Si ce? N-au sa ma duca pe masa de disectii?
Si ce? N-au sa-mi imparta cadavr ul meu in sectii,
Si n-au sa-mi puna oare nici creieru-n cantar,
Luand apoi pretextul de lacrimi si de-afectii,
Pe groapa au sa-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume? Ce cugete sublime
Venira sa ma-nalte trecand pe harpa mea?

Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Facut-am ca sa planga pe cine ma citea?
Umblat-am printre stele? Urcat-am prin vazduhuri?
Chemat-am imprejur u-mi naprasnicile duhuri?
Si fost-am prins, vreodata, furand - precum se fura -
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantura?
Sau premii academici cazura-asupra mea
Cu gloria lor falsa si suma lor mai grea?
Cantat-am, la ocazii, asa precum se canta,
Mariri de contrabanda sub masca lui Caton,
Si-n cele doua taberi ce zilnic se framanta
Jertfit-am vreodata la glorii de car ton?
Fundat-am oare-n tara Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atatia! dinastice proptele;
Facut-am oare-n lume ceva - ca sa fiu demn
De asta-ngropaciune, cu muzici triumfale?
Sau poate am prieteni la Banci nationale,
Si popii-nfatiseaza al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste Nimic, - din fericire!
Prietenii ce lasa ai soartei prigoniti
Avuti daca se af la sunt numai prin simtire,
Si mor deopotriva de plansi si de iubiti.

Parada insa trece pe Podul Mogosoaie
Si-ncepe ca sa pice o burnita de ploaie
Dau fuga trecatorii efectul e stricat
Si muma-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o luna-ntreaga din zilnica ei hrana,
Nevrand ca sa ma-ngroape orasul de pomana.
Dar iata ca prin geamuri, privind din cafenele,
Pe cand isi beau in tihna stiutele cafele,
Samsarii se intreaba sa afle de-a murit
Vr un negustor de bursa or vrun lipscan falit?
Pe loc ce li se spune de mine, - isi urmeaza
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvant se insumeaza:
Castigul! - Epopee de-atatea mii de ani,
Divina Comedie avand ca titlu: Bani!
Poema ce cuprinde amor, dureri, placere,
Cu Raiul in urcare, cu Iadul in cadere;
Castigul, - ce se-nalta pe-acelasi piedestal,
Moral intotdeauna si vecinic imoral;
Castigul, ce-n picioare calcand virtute, lege,
Trufas inainteaza spre tronul sau de rege,
Si-n templul Bogatiei intrand, triumfator,
In hohotul monedei sub bolte se aseaza,
Iar galben ca metalul din care se for meaza
Apasa-asupra lumii s-o tine sub picior.
Multimea, fer mecata de falsa maiestate,
Se-nchina umilita l-aceasta zeitate,
Iar sufletul in care patrunde - ars, - si trist,
Din cerurile nalte, trasnit e prin noroaie ,
Caci aripa-i semeata deodata se-ncovoaie
Se face grea ca plumbul purtand pe Antichrist.

Parada ajunsese in Strada Frantuzeasca...
O doamna din careta vazand-o-n drumul sau,
Uitand ca e supusa la legea cea obsteasca,
A pus a-ntoarce caii, zicand ca e semn rau,
Iar altii, in credinta ca ortu l-am dat popii
Din oftica sau tifos, batistele scoteau
Si, dandu-se-ntr-o parte, la nas si le puneau,
Crezand ca-i molipseste mirosurile gropii.
Cand insa Bucurestii, in care-am suferit,
Ramase-n ur ma noastra in ceata invelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre si palate,
Cu-ntreaga lui satira de lux si de pacate,
Cu oameni ce declama strigand: Patriotism,
Impinsi de-aceleasi patimi s-acelasi egoism,
Cu cor puri fara inimi si teste fara creieri,
Sub care canta-atatia stigleti, s-atatia greieri;
Oras in care zilnic, Dreptatea, in genunchi,
De corbii sugr umarii e roasa la rarunchi;
Prapastie in care virtutea este-o crima,
Si crima cea mai neagra, virtute mai sublima,
Gomora renascuta, ce poarta-n al ei san
Pe langa-a ei pieire pe-a neamului roman;
Cand el ramase-n ur ma, zacand in jos pe vale
Cu falsa-i bucurie mai trista ca o jale,
Si cand, incet, urcaram costisul inverzit -
Lasand pe mana dreapta cladirea afumata
Din care-n lumea larga pornisem altadata
Atat de tanar inca si-atat de fericit, -
Pe marginea soselei doi oameni s-aratara,
Era un copilandru, era un biet mosneag:
Copilul plin de viata - batranul in toiag,
Si dricul ajungandu-i caciulile-si luara.
Taranii nu stiu carte, dar dansii-n drumul meu
Din inima soptira: "Sa-l ierte Dumnezeu!"

Era-n apusul zilei si "Stalpii" se citise...
Deschisa sedea groapa, cosciugul sta deschis,
Si soarele o raza de-adio imi trimise,
Spargand o clipa norii din naltul sau abis;
O raza inmuiata in cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Si care-n cimitirul, cuprins incet de seara,
Cazuse luminoasa pe chipul meu de ceara.
Dar plansetul rasuna: - Momentul e solemn;
Pe brate se ridica cosciugul meu de lemn,
Si-n raza ce apune, si-n vantul ce sopteste,
Si-n jalea ce pe fete adanc se-ntipareste,
La marginile groapei ma poar ta - ma depun
Pe tarmii veciniciei cu brate-ncrucisate
Astept ca sa m-arunce prapastiei cascate
Din care, cine stie? voi naste mult mai bun.
Un popa, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uita imprejuru-i, o cere, si s-aduce
As vrea sa-i pot a-i spune ca nu voiesc s-o port,
Ca-n viata am purtat-o pe umerii-mi legata,
Ducandu-mi tineretea sub dansa-ncovoiata -
Dar cr ucea te urmeaza oriunde - viu sau mort.
Alaturi cu cosciugul zacea un sac de oase
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau suvite de par intaranat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
In lume imi zambise cu fata-i de parinte,
Lasand deschisa usa l-al inimii palat.
Deser taciune-a lumii! - O muma ce-l nascuse,
O sora ce pe brate-i in cantece crescuse,
Cu cer ul si cu raiul in ochii ei de-azur, -
Alaturati prin moar te, - femur langa femur,
Si teasta langa teasta, - un sac ii incapuse.
‘Napoi Manfred si Faust, adanci cugetatori,
Fantasme ce-n veghere sedeati pana la zori,
Problema ur marita lasarati tot problema,
Si voi v-ati pus pe fr unte o falsa diadema.
Ati invocat pe oameni, ati invocat pe zei,
Urcatu-v-ati prin lumea de umbre si de vise,
Servitu-v-ati de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa va sfideaza, ranjind din fundul ei.
Priviti-o, si raspundeti, de-aveti ce ne raspunde
Patrundeti nepatrunsul si spuneti-ne, unde
Ne ducem cand mor mantul asupra-ne s-a-nchis?
Un vis e oare moartea? sau viata e un vis?
Taceti? Voi nu raspundeti? Ramasi fara cuvant,
Pe buze v-au scris viermii raspunsul in mor mant.
Detot se innoptase si lumea cu grabire
Pe-acasa se-ntorsese - patrunsa de uimire
Uimire trecatoare ca iata-ma-ngropat
Si omul care cade e repede uitat
Furtuna cand pe aripi de vanturi se aduce
Ce-i pasa unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai putina verdeata in paduri
Sau umbra mai putina sub bolti de frunzaturi?
O floare daca naste si-ndata daca moare,
Se face in gradina un gol pentr u o floare?
O stea daca luceste stingandu-se pe loc,
Sunt stele mai putine in cerul plin de foc?
Natura-si urmareste sortirea nencetata,
Si steaua ce se stinge si fr unza cea uscata,
Verdeata, flori, insecte, si tot ce este viu
Se duc fara sa lase o lipsa cat de mica
Un om daca dispare, un altul se ridica,
Si-n cartea vietii nume se sterg sau se inscriu.

Orasul sta pe vale culcat cu nepasare
Pe uliti s-aprinsese lumini de felinare
Trufia in trasura, Mizeria pe jos,
Largea prin tot orasul un haos zgomotos
Sampanie la Capsa beau multi facand parada
De golul cel din creieri, de plinul cel din lada
Dar usile la teatru deschise se aflau,
Pe scena Muschetarii cu zgomot se jucau
Ce vreti? Pe-atuncea vremea era inapoiata,
Cohorte fara numar n-aveam stejari si brazi
De scrieri, saracia era neasemanata
Aveam un Odobescu - n-aveam pe cei de azi
Director ul, in lipsa de iepuri, ca sa-mpuste, -
Din loje, cu mandrie, facea vanat de muste;
Sion, Ventura, s-altii, alaturi dormitau;
Urechia-si da silinte tihnit la loc sa seada
Vedea cu ochelarii, si tot nu vrea sa creada
Coristii, si artistii, ca fiarele urlau
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptasera atatia jertfindu-si a lor stare,
Voind sa se inalte un templu literar
Cu piesele romane cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a tarii propasire
Sa vezi ca galeria aplauda-n uimire
La-ntaia detunare de pusca sau pistol,
La-ntaiul semn de patos, la-ntaia sforaire,
Inscrise sau nenscrise in fiecare rol.
Cortina cade. - Piesa e foarte-aplaudata
Dar lojile sunt goale sau date fara plata
Director peste teatr u fiind un vanator,
Ma rog, de ce n-am pune si piese de obor?
Parerea mea desigur ca este-mpartasita,
Scanteia de talente fiind inabusita,
Si publicul urmandu-si sa fie, tot ce-a fost:
Faptura nenteleasa - nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepasare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine in groapa mea cea rece,
Si-ndata ce s-arata prin el cate-un smintit
Ce-ar vrea ca sa ridice o voce revoltata,
Povara calomniei, s-o poarte, ca rasplata,
I-o pune in spinare, si totul s-a sfarsit.
Mergi, trista Romanie, pe calea inceputa,
Si voi, iubiti prieteni, petreceti sau cantati,
Lasati-mi insa mie odihna cea tacuta,
Lasati-mi visul mortii si nu ma desteptati.
Ce-mi pasa daca lumea a fost si e tot lume?
Ce-mi pasa de ramane cum e, si cum a fost?
Ce-mi pasa de se-ntreaba sau nu de al meu nume?
Prin moarte castigat-am obstescul adapost.

Si iata... - O suflare ce ramurile-atinge
Se pare ca inchide la zgomot orice porti,
Si luna se ascunde, si candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morti.
Tacere! Este ceasul de negura si taina
Se-mbraca cimitir ul in noapte ca-ntr-o haina
O raza nu se vede in cer nici pe pamant
Astept cu nerabdare ca mortii sa se scoale,
Lasand sa le ramana cosciugurile goale,
Dar mut imi e mormantul, si mut orice mormant.
Si ce? Nimica inca? Nimica decat noapte?
Nici ciocnete de oase, nici ranjete, nici soapte?
Dar oare ce fac mortii? - Sa vina! - Voi sa stiu.

Gandind aceste vorbe, vederile-mi senine
Zareau din fundul gropii, tarandu-se spre mine,
Un sir de viermi oribili cu corpul cenusiu;
Cu totii, pe cosciugu-mi, se urca sau s-agata
S-apropie minutul cu dansii sa dau fata
Puterea imi lipseste sa-i calc si sa-i zdrobesc,
Si ei, rozand capacul cosciugului, vorbesc:
"A! iata, zice unul, e omul s-a lui fala,
Priviti-i slabiciunea sub piatra mormantala,
Si el a fost in lume intaiul dobitoc!
Manca pe celelalte ca lupul intr-o turma
Mancat va fi acuma de cele de pe urma;
Loc viermilor sa intre!"
Si viermii-avura loc
Intrara cate unul prin scandurile roase
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea intr-o clipa m-ajunse pan’ la oase,
Voii sa strig - Dar somnul cel vecinic este greu.
Marsav, deodata, unul, pe buze mi se prinse,
Infig doi altii-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urma de-un roi imi sunt atinse
In ochi imi intra zece - Era ingrozitor.
Simtii atunci in mine o re pede schimbare
Parea ca ma duc ingeri pe-o dulce leganare
Lasandu-mi invelisul la vier mii din mormant,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pamant.
Eram impins de-o forta si tainica si mare,
Si aripe de vultur rapindu-ma in zbor,
Purtat pe-o raza-albastra, ca raza de usor,
In casa parinteasca, muiat in foc de stele,
Intrai pe o fereastra, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin parul maicii mele,
Lucii in doua lacrimi, si calea mi-o ur mai.
Era un zbor fantastic, un zbor fara de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul sau legat,
Si treieram pe vanturi, si colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odata mi-a calcat.
Campiile intinse pareau niste naluce,
Si Dunarea un sarpe dor mind peste campii,
Tot omul o fur nica ce naste si se duce,
Iar muntii cei gigantici abia niste copii;
O pata cenusie in josul meu s-arata,
E marea care vecinic cu panze e-ncarcata
Si dincolo pe tarmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l incununa naramzul inflorit...

Italie iubita, - primeste-o salutare
Cu tainica scanteie a sufletului meu
In ceata piere apa si sanul tau mi-apare:
Florenta, Roma, Neapol culcat pe langa mare,
Molatic lazarone dormind - visand mereu.
Vezuviul in aer impinge zi si noapte
Coloana sa de flacari, coloana sa de fum
Sorento scalda-n valuri naramzii plini de soapte,
Pompeii lacrameaza la coltul unui dr um.
Si-n vecinica lumina ma duc fara-ncetare,
Trec marile albastre si nu mai am hotare
Munti, dealuri, vai si campuri strabat neobosit
Purtat de-aceeasi raza, usor si fericit.
Orasele sub ochii-mi le vad zacand de-a randul,
Si unul dupa altul, mai repede ca gandul,
Ce zboara ca un fulger pe-o har pa de poet,
Se sterg, fara sa-mi lase vreo urma de regret.
Vazand aceiasi oameni, vazand aceeasi lume,
Urcau pana la mine aproape-aceleasi nume,
Si cand, la urma urmei, acasa m-am intors,
Asupra-mi incepuse uitarea ca sa treaca, -
Se uita totdeauna acela care pleaca,
Si firul amintirii se rupe, de s-a tors.
In inima nu este nici rana, nici durere,
Ca zilnic sa pastreze intaia ei putere,
Si nimeni nu ramane a fi nemangaiat.
Tot omul afla-n viata, in vreme, sau in sine
Puterea ce e-n stare durerea sa-i aline
E lege naturala cand mori sa fii uitat.
In groapa, cor pul subred abia imi putrezise
Si chipul meu cu totul in inimi s-ofilise,
Iar muma-mea - chiar dansa! - mai rareori plangea
Uitare, cat mai iute , mangai-o si pe ea!
Din viata pieritoare, trecand in alta lume,
In viata fara moar te ma duc sa stralucesc,
Si far-a ma-ntelege, si fara s-am vreun nume,
Ma simt cu totul altul si-nce p ca sa traiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodata,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit
Eram tot om, tot for ma, tot lucru pipait
Privii catre fereastra - Era o zi-nnorata
Nascandele ei raze piezis se strecurau
Parea ca e-n zabranic natura imbracata,
Si frunzele la vanturi, gemand, se scuturau.

(1895)

Noaptea de noiembrie

Aceasta pagina a fost accesata de 8212 ori.

Noaptea de noiembrie

Noaptea de noiembrie

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera